A şasea elegie - Rainer Maria Rilke
Adăugat de: Gerra Orivera

De câtă vreme stau, smochinele, privind
cum înflorirea-ţi nimiceşti aproape-ntreagă,
şi cum, nelăudată, pura taină-ţi treci
în de timpuriu roditul fruct.
Şerpuitoarele tale – ca flautul fântânii – ramuri
înduplecă seva: şi ea ţâşneşte din somn
netrezită aproape, în culmea celei mai unice împliniri.
Iată – aidoma dumnezeului serii în lebădă.
... Noi, însă, vai! întârziem
cu gloria dezbobocirii lovind înşelaţi
în zăbovitul sâmbure al pământescului rod de pe urmă.
Puţin cei ce simt atât de adânc nevoia de a purcede,
încât inima lor să ardă la zenit
când, ca o mângâietoare adiere de noapte, ispita înfloririi
le-atinge tinereţea gurii şi, din pleoapele lor, prospeţimea:
poate eroii şi poate hărăziţii din adolescenţă pieirii,
cărora marele grădinar – moartea – le-a îndoit altfel vinele.
Încumetători sunt aceia: depăşindu-şi propriul zâmbet
şi-asemănători curtenilor din blândele vederi săpate la Karnak,
deschizând alaiul regelui învingător.
De cel mort de tânăr, uluitor de aproape se află eroul. Pentru el, timpul
nu este. înălţarea sa e trăire. Neîncetat
răpindu-se sieşi, pătrunde-n constelaţia schimbată
a primejdiei statornic la pândă. Acolo puţini îl ajung. Acolo,
negrăitor nouă, destinul exultă în cinste-i
învăluindu-l ca-ntr-o melodie-n furtuna fremătătoarelor sale cicluri.
Ca pe dânsul pe nimeni nu-l pot auzi; dintr-o dată mă biruie
şi-i simt întunecatul său glas, ca o cascadă de aer, prin mine trecând.
Ah, cine aşadar să m-ascundă nepotolirii de-a mai fi
din nou copil, din nou cu zburdălnicia răzimată de viitoarele lui braţe,
citind povestea lui Samson şi pe-a mumei sale
care – stearpă dintru întâi – odrăsli pretutindenescul!
Nu zămisleai tu, o! mumă, încă de-atunci eroul?
Şi nu-şi plămădeau, încă din tine, ursitele lui împărăteasca-le potecă?
Dorind-o, mii de fiinţe în sânul tău asurzeau către viaţă,
dar iată – el rupse, alese, îndepărtă şi fu.
Iar când zdrobi columne, vorbi doar revărsarea
lui fără cumpăt, din a trupului tău luncă spre-o mai îngustă lume,
pe la mergerea plinelor sale zodii. O! mume de eroi,
izvoare ale iuţilor râuri. Prăpăstii adânci,
de la marginea inimii cărora se aruncau jelind
fecioarele – făgăduite jertfe la azima Fiului.
Eroul galopează la nord de Occidentul dragostei,
cu fiecare zvâcnire ce-l năzuie, fiecare mai sus îl înalţă,
dar la sfârşitul surâsurilor istovite în urmă, în locul său e altul.



traducere de Ion Caraion şi Petronela Negoşanu



vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.