Elegia a șasea - Rainer Maria Rilke
Adăugat de: Gerra Orivera

Smochinule, e-atâta vreme de când preţuiesc
cum floarea, aproape în întregime, o depăşeşti,
şi-n miezul rodului, hotărât timpuriu, la sorocu-i, să lege,
fără slavă-ţi îndesi taina neprihănită.
Întocmai conductei havuzului, încovoiatele-ţi ramuri
sucul îl poartă în jos şi spre 'nalt: iar el, pe jumătate-adormit,
se avântă din somn în desfătarea celei mai dulci din îndeplinirile sale.
Precum Zeul în lebădă... Noi însă zăbovim,
ah, ne fălim cu-nflorirea, şi-n târzielnicul miez
al rodului nostru până la urmă totuşi ivit,
pătrundem cu gustul amar al trădării.
Puţini sunt aceia al căror imbold înspre faptă
creşte atât de puternic, că-i scoală de-ndată şi-ntr-al inimii plin dogoresc
când ispita-nfloririi, cum boarea mulcomă a nopţii,
a gurii frăgezime şi pleoapa le sărută:
Eroii, se pare, şi cei meniţi mai devreme lumii de dincolo,
cărora Grădinarul-Moarte într-alt chip le arcuieşte vinele.
Aceştia-s clocot năvalnic: zâmbetului lor
o iau înainte, cum telegarii înhămaţi la carul de luptă, biruitorului rege,
în linele imagini limpezite în piatră din Karnak.

Uluitor de aproape e totuşi Eroul de morţii cei tineri. Dăinuirea
nu-l turbură. Înălţarea sa e fiinţare; necurmat
se smulge cu totul înainte şi în altă constelaţie trece
a primejduirii de sine continue. Acolo puţini l-ar afla. Dar,
destinul, ce-n sumbră tăcere ne înfăşoară, înflăcărat deodată,
îi dă glas minunat înlăuntrul furtunii învolburatului său tărâm.
Pe nimeni, altcum, ca pe el nu-1 aud. Negândit mă străbate,
împletit cu iureşul vântului, întunecatul lui sunet.

Cât de bucuros m-aş ascunde din faţa dorului: O, dacă-aş fi,
dacă-aş fi un copil, sau de încă mi-ar fi îngăduit să ajung
şi, în viitoarele mâini sprijinit, să şed şi de Samson
să citesc, cum maică-sa nimic la început, şi-apoi totul născu.

N-a fost el, încă din sânul tău, o, mamă – erou, nu început-a
încă de-acolo, din tine, poruncitoarea lui alegere?
Puzderii în pântec s-au frământat şi-au vroit el să fie,
dar iată: el înşfacă şi lăsă, alese şi izbuti.
Iar când se opinti în coloane, din lumea trupului tău
el într-o lume mai strâmtă răzbi, unde alese
şi izbândi mai departe. O, mame de eroi,
voi obârşii de fluvii nestăpânite-n diguri! Prăpăstii voi, în care
cu tângă prelungă de pe marginea piscului inimii, dinainte,
viitoare jertfe ale fiului, copilele, s-au prăbuşit.
Căci, vijelios eroul străbătu popasurile dragostei,
fiecare ridicatu-l-a-n slăvi mai înalte, fiecare lui hărăzită zvâcnire a inimii,
dar, întors de pe-acum, sta el la capăt de zâmbet, un altul.



vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.