Cu o-nclinarea-a frunţii izgoneşte
tot ce înlănţuie şi ce reţine,
căci inima-i înalt adăposteşte
un viitor ce-n veşnic cerc revine.
Profunde ceruri de făpturi sunt pline
şi fiecare-l strigă: vii la noi?
Nu-i da să-ţi poarte-n mâinile lui fine
poverile. Ele-ar veni-napoi,
la tine, noaptea, şi te-ar bântui,
ca furii-n casă ţi-ar umbla, rebele,
părelnice-ncleştări te-ar vlăgui,
conturul ţi l-ar sparge bucăţele.
Traducere de Ioana Pârvulescu
vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.