Făcuse totul, alianța-ncât
s-o-nalțe iar ca un altar pe care
acum cădea drept foc din depărtare
respinsă-ncredere-i, și, hotărât,
el sutele nu le tăiase oare,
căci miroseau cu Baal în guri urât
la râu jertfiind până-n amurg, ce mare
se-mpreună c-un cenușiu de ploi?
Amenințat crunt însă de trimisul
reginei după greaua zi, proscrisul
ca un nebun fugi din țară-apoi,
când, doborât sub tufa de grozamă,
el începu, cu fața la pământ,
să urle în pustie și să geamă:
Destul, o, Doamne-acum. Sunt frânt.
Dar îngeru-i veni atunci cu hrană
și-adânc el o primi cu plecăciuni
și merse-apoi la ape și pășuni
mereu spre muntele fără prihană
și Domnu-aici sosi de dragul său:
nu-n vijelii și largă despicare
de stânci prin care-n falduri grele tare
trecea un foc pustiu, ci peste-un hău
de prăbușiri enorme, ce se strânge
mereu, spre-acest bătran, ca din pudoare,
ce-l auzea în susurul din sânge,
acoperit și-nspăimântat prea rău.
Traducere Mihail Nemeș
vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.