Ce de nume mi s-au întiparit,
câine, vaca si elefant
demult stiute si-ndepartate foarte,
si-apoi si zebra -, ah, de ce?
Cel ce ma poarta-acum
urca, cum peste toate
nivelul apei. –I liniste
sa stii c-ai fost, când nu te-mpinge cu forta,
prin lucruri aspre si mângâietoare,
spre chipul ei întelegator?
Si-aceste mâini începatoare –
Spuneati odata: el promite…
Da, promiteam, dar ce va promiteam
acum nu-mi face frica.
Uneori, de casa-aproape, mult stateam
si-n urma pasarii priveam.
De-as fi putut sa fiu acel privit!
Ma purta, ma ridica, sprâncenele-mi
erau sus de tot. Pe nimeni nu iubeam.
A iubi era doar spaima, -ntelegi, apoi
nu eram noi,
eram mai mare ca un om,
eram
de parca primejdie însumi as fi fost,
si chiar în ea
samânta-am fost.
O samânta mica, o las strazilor,
si vântului o las. O daruiesc.
Fiindca toti stateam asa-mpreuna,
eu n-am crezut nicicând. Ma juruiesc.
Vorbeati, râdeati si totusi nu era
nimeni în vorba si nici în râs. Nu.
Cum va miscati voi toti, nu se misca
zaharnita; paharul plin cu vin – tot nu.
Marul statea. Ce bine uneori era
marul masiv, plin, sa il cuprinzi,
trainica masa, canile tacute
si potrivite, ce anul linistea’.
Si jucaria-mi era buna câteodat’.
Putea fi chiar ca celelalte-obiecte,
de-ncredere; dar nu atât de odihnita.
Astfel statea în ne’ncetat vegheat,
la mijloc, ca între mine si palaria mea.
Era un cal de lemn si un cocos, era papusa cu doar un picior;
am facut multe pentru ea.
Cerul mai mic, atunci când îl vedea, -
devreme-am înteles: ce singur e
un cal de lemn. A face poti oricum
un cal de lemn, oricât de mare.
Vopsit e, si tras dupa aceea,
si lovituri primeste de la drum.
De ce n-a fost minciuna, când asta-i
“cal” numit? Deoarece, putin, tu însuti
precum un cal te simti, pletos, vânjos,
patruped devenind – (spre-a deveni
odat’ barbat?) Dar nu erai
deodat’ din lemn de dragul lui, putin,
si deveneai aspru in alin,
si-un chip din ce în ce mai mic faceai?
Acum eu cred mereu c-am facut schimb.
Vedeam pârâul, si cât am susurat,
pârâul susura, în el saream.
Unde vedeam un sunet, am sunat,
si-unde suna, cauza eu eram.
Astfel, eu peste tot cu sila m-am bagat.
Si era totul fara mine multumit,
de mine-acoperit, si întristat.
Acuma sunt, dintr-o data, des-partit.
Începe
o noua învatare, intrebari noi?
Sau pot sa spun acum,
cum totul e la voi? – M-as speria.
Casa? Nicicând prea bine nu am înteles-o.
Odaile? Ah, multe existau acolo.
…Mama, cine era de fapt
catelul?
Si chiar gasind boabe în padure,
îmi pare-acum o stranie descoperire
……………………………………………………………………………
Ar trebui copii morti sa mai fie,
cu care sa ma joc. Însa, -s mereu
unii ce mor. Întâi zaceau, la fel si eu,
în camera, si nu se însanatoseau.
Sanatos… Cum suna-aici. Mai are sens?
Acolo, unde sunt,
nu este, cred, nimeni bolnav.
De la durerea mea de gât e deja mult –
Aici oricare-i ca o bautura rece.
Înca, pe cei care ne beau, nu i-am vazut
vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.