Și-l rugase, toată noaptea trează,
în genunchi plăpândă-acea fecioară:
O, balaurul, privește doară,
și nu știu de ce el tot veghează.
Și, cu coif pe cap și-n zale, – așa
strălucind, ieși din zori călare
și-o văzu cum, tristă-n încântare,
din genunchi în sus privea
fulgerul ce el era, decis.
Și la vale el tâșni deodată
peste glii cu spada ridicată
în pericolul deschis,
mult prea groaznic, totuși implorat.
Și-n genunchi, cu mâini a rugăminte,
să-i reziste îi ceru fierbinte,
căci ea nu știa că ăsta-i dat
celui smuls de inima ei pură,
când divinei insoțiri îl fură
din plin nimb. Alipiț de lupta-i dură
ca un turn stă ruga-i ne-ncetat.
Traducere Mihail Nemeș
vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.