Acolo unde stâncile coboară
Și-n apa de izvor se oglindesc,
E-o pace care-n suflet se strecoară
Cu razele ce liniștea sădesc.
Din frunzele căzute se ridică
Tulpini de umbre fragede și cresc,
Nemaiavând de raze nicio frică
Atunci când vin și-n ele se-mpletesc.
Doar noaptea, numai noaptea, se aude
Un vaier, ca ecou nedeslușit
Al unui strigăt care-n vremuri crude
I-a fost pădurii vocea de sfârșit.
A fost demult, a fost o încercare
De-a refuza naturii calea ei,
Dar a trecut. Pădurea-nvingătoare
S-a-nchis în ea c-un lacăt fără chei.
În colțul protejat ca de o vrajă,
Se mai adună raze ce-ncălzesc
Esența păcii care-i stă de strajă
Și stâncile ce, noaptea, o păzesc.
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.