În ziua- n care n-oi mai fi
Să-ți amintești ce mi-a plăcut,
Să-mi pui o floare pe mormânt,
Să râzi de parcă acolo aș fi
Mai știi cuvântul acela pe care l-ai rostit
Cu-n glas de mângâiere ce în suflet s-a lipit?
Și zilele păreau eterne lângă tine...
Acum e tot mai greu să îl simt ca pe o amintire.
Mi-i foarte dor de tine
Și nimănui nu-i pasă
Nici ție al cărui dor
Îl port ca pe o rană.
Voi semăna în sufletul cuprins,
De razele iubirii, mângâiere
Voi aștepta să înflorească din abis
Cuvinte care strigă a mea durere.
Cât pașii încă-i pot mișca
Aș vrea să-ajung până la tine
Să-ți spun ce greu mi-a fost cândva
Când nu te-aveam, aici cu mine.
Ce voi lăsa în urma mea
Când voi pleca dintre cei vii
Pe cei ce morți au fost cândva
De mâine îi voi regăsi.
Doamne, cred că m-ai uitat,
Căci un colț din suflet plânge
Și ocări s-au adunat...
Nefondate pe-a mea frunte.
Când răsăritul ne desparte...
Te aștept aici la asfințit,
Căci visul meu este departe
De a se fi împlinit.
De cioburi inima- mi se face
Tu Doamne, te rog întregește-o
Și dă- mi neliniștilor pace,
Iar mintea mea înțelepțește-o.
Mă uit la tine chip de lut,
Căci suflet n-ai și n-ai avut
Ce să-nțelegi din tot ce simt...
Când tot ce-a fost s-a risipit.