Așa îi place să umble,
sau poate că doar are nevoie de mărturii ale intrărilor și ieșirilor din templul toamnei.
Așa îi place să grăiască,
sau poate doar așa se ține pe sine în palme,
deasupra ecourilor
care îi sparg pieptul
ca într-o năvălire de frizieni
ce își flutură coama în aerul tare.
Poate că e tot el
cel care mă tulbura în drumul spre casă
atunci când abia dacă îmi recunoșteam inima.
Întrezăresc aceeași înclinație de a împinge spre limită înserarea,
același balans,
echilibrând în oglinzi conștiința așteptării.
Atunci am învățat cum să ocolesc
bălțile după ploaie,
cum să mă adun în culoare.
Pictez cu mersul timpul care mă cere.
Când albastră, când verde,
îmi clarific orizontul. (11.09.2025)
vezi mai multe poezii de: iulia.dragomir
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.