Inocență în stropi de ploaie și piele albă rece,
Mă privești în timp ce eu treptat,
Într-un sunet asurzitor dispar
Pentru că simt că mă înfioară aceasta iubire
Fără nici o definiție
Am intrat în tăcerea ta,
Încătușată cu corzi de chitară
Încerc să fur ceea ce nu vrei să arăți
Realitatea începe să se deformeze
Îmi iei respirația și mă lași să mă sufoc
Nu știu nimic despre tine și nici nu am să dezvălui,
În ochii tăi nu văd nimic
Și cu cât îi privesc mai mult, cu atât încep să îmi displacă.
Toarnă -mi sare peste rana deschisă
Și anunță -mă când este gata.
Ploaia ne perturba, aparent undele sonore
Sunt din porțelan și podul mă disperă
Mă pictez pe sub dărâmături, între plăcere și durere,
Vreau să stau cu tine în ai tăi ochii morți,
Într-un cavou la șase metri sub pământ și uitat de toți.
vezi mai multe poezii de: Cristina Gabriela
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Sunt mai multe inadverdențe, plus truisme...
„Nu știu nimic despre tine și nici nu am să dezvălui”... dacă „nu știu nimic”, e clar că „nu am ce să dezvălui”, nu? :)
„Îmi iei respirația și mă lași să mă sufoc”... fără posibilitatea de a respira, consecința este sufocarea, deci truism.
„Toarnă -mi sare peste rana deschisă
Și anunță -mă când este gata”... ce să fie gata? :)
Ultima strofă e... cireașa de pe tort.
Adina Speranta
sâmbătă, 29 aprilie 2023