Tăcerea nopţii, dureroasa tăcere
nocturnă... De ce se-înfioară-astfel sufletul meu?
Îmi aud murmurul sângelui –
o furtună-înveşmântată-n mătase-mi trece prin cap.
Insomnia! Să nu poţi adormi şi, totuşi,
să visezi. Sunt un auto-model
de disecţie spirituală, un auto-Hamlet.
Îmi subţiez tristeţea
în vinul nopţii,
în minunatul cristal al întunericului –
şi mă întreb: mai e mult până-n zori?
Cineva a închis o uşă –
A trecut cineva –
Ceasul a sunat de ora trei –
Dar n-a fost Ea! –
Traducere de Petru Dimofte
vezi mai multe poezii de: Rubén Darío
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.