Nu am nimic rău, se pare,
Doar... cred că-i TBC, o boală mare;
Și-i motivul pentru care trebuie să stau
În grădină, toată ziua, să mă uit în sus și să mă uit înapoi.
Grădina noastră nu-i prea lată,
Mașini trec pe-o parte și pe alta, neîncetat,
Și scot un zgomot furios, de claxonat,
De care băieții mici se sperie, neapărat.
Dar cel mai rău e când mă scot la plimbare
În mașini ce huruie și tremură tare,
Cu autobuze ce trec atât de aproape, înfiorător,
Încât închid ochii de frică, de fiecare dată, cu mult dor.
Dar când mă întorc și stau iar pe spate,
Urmăresc avionul de Croydon, în zbor spre libertate,
Ce zboară spre Franța și cântă, un sunet ciudat,
Ca și cum ai lovi corzi groase de pian, neîncetat.
Când voi fi destul de puternic să fac
Lucrurile pe care mi le doresc și-mi plac,
Nu voi folosi niciodată mașină sau tren,
Ci voi avea mereu un avion, un vis suprem;
Și voi zbura în cerc, cu viteză mare,
Speriind-o pe dădacă cu zgomotul cel tare,
Voi vedea partea îngerească a norilor, sus, în zare,
Și voi scuipa pe mulțimile de mașini, cu dispreț și nepăsare!
vezi mai multe poezii de: Rudyard Kipling
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.