Un om bătu la ușa prietenului drag.
"O, cine ești tu oare, om vrednic și pribeag?"
"Sunt eu!" răspunse insul. "Te du! Nu se cuvine
să stea la masa asta un om necopt ca tine.
În focul surghiunirii ființa-ți să se coacă,
și n-o să mai încerce atunci să se prefacă."
Plecă de-ndată omul. Călători vreun an,
surghiunul pârjolindu-l cu focul său avan.
Și ars de-acea văpaie, dar și cu mintea coaptă,
se-ntoarse la amicu-i, să vadă de-l așteaptă.
Bătu din nou la ușă cu teamă și-umilință,
ca nu cumva să-i scape iar vreo necuviință.
Și-l întreabă amicul: "Cine-i la ușă-acu?"
Și omul îi răspunse: "La ușă ești chiar tu!"
Prietenul îi zise: "O, intră, eu al meu,
căci tu ești eu și-n casă nu-i loc pentr-un alt eu.
Al aței dublu capăt nu-i acului pe plac.
Cum însă-acum ești unul, hai, intră-n acest ac!"
*Rumi însuși a oferit înțelesul acestei parabole, într-un volum în proză: În prezența lui Dumnezeu nu pot coexista două euri. Tu spui eu și el spune eu. Ori tu dispari în fața Lui, ori El în fața ta, ca să nu rămână nicio urmă de dualitate. Dar cum e imposibil și de neconceput ca Dumnezeu să moară, tu trebuie să fii cel care dispare, ca El să ți se descopere și dualitatea să se anuleze.
vezi mai multe poezii de: Rumi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.