Să ardă focul, noi să ne iubim,
Departe, exilaţi în fericire.
De parcă n-am fi încăput în agitaţia de azi
Şi ne-am fi rătăcit, rebeli, într-o iubire.
Să ne pândească Luna de pe cer,
Şi, vrând să ne cunoască mai de-aproape,
Să îşi atârne ochiul de argint
Pe geam, ca o monedă-n luciul unei ape.
Mătasea serii-n ton de cenuşiu
În jurul nostru-ncet să se strecoare.
Noi să ne strângem şi mai abitir
La piept, de dragoste, când s-o lăsa răcoare.
Să mai stârnim, din când în când, scântei
Din jar mocnit şi inimile noastre.
Ca nestematele ne strălucească în priviri
Lumina lor şi a puzderiei de astre.
........................................................
Să ardă focul, ca sigiliu ancestral
Pecetluindu-ne pe inimi, sfânt, iubirea.
Îmbălsămaţi în fericirea ei
Noi să păstrăm, în vremurile astea reci, simţirea.
vezi mai multe poezii de: Dan Lazarescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.