Foșnesc și strălucesc taftale,
Când pasul meu coboară treaptă,
Pe-aleea parcului se-ndreaptă
Spre neagra pată-a umbrei tale.
Ne-acoperă cu iz salcâmii,
Că vântul le-a suflat suspine.
Mă-ngropi în brațele hapsâne,
C-aș sta pân' la sfârșitul lumii.
Doar luna cade-n ram, sihastră.
Își plânge-nsingurarea-albastră
Și-apoi se-ascunde dup-un nor,
Ca sub perdeaua neagră-a nopții,
Cât voi privi stelele bolții,
Să îmi arăți că ți-a fost dor.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.