Un om văzu o vulpe cu piciorul frânt.
Părea lipsită de-ajutorul Celui Sfânt.
„Cum oare vieţuieşte sărmana lighioană?
„Cum poate fără labe s-agonisească hrană?"
Aşa gândea dervişul, plin de tulburare,
când apăru un leu cu un şacal în gheare,
din care înghiţi mai mult de-o jumătate.
Din rest şi vulpea se-nfruptă pe săturate.
Şi-n altă zi, la fel pe vulpe o hrăni
Cel ce trimite hrană-n fiecare zi.
Având drept martori ochii, se vru şi călătorul
hrănit mereu în taină de-a toate Creatorul.
Şi-atunci se-ascunse ca furnica prin unghere.
Nici fiara nu se bizuie doar pe putere.
Dar nimeni pic de hrană nu voi să-i lase,
de-ajunse ca lăuta: piele, zgârci şi oase.
Pierdu de slăbiciune şi minte şi tărie,
când auzi o voce venind în coşmelie:
„Te du, făţarnice! Fii leul plin de vlagă,
„şi nu zăcea pierdut ca vulpea cea beteagă!
„Precum un leu puternic tu să-ţi faci rost de pâine.
„Decât s-ajungi ca vulpea, mai bine să fii câine!
„Pe alţii să-i hrăneşti din fapte îndrăzneţe
„şi nu să umbli după resturi la ospeţe!"
Avea Hatem cel darnic' în marea-i herghelie
un armăsar ca vântul cu coama fumurie.
Şi faima lui că-i darnic, trecând de-al său tărâm,
Ajunse la urechea-mpăratului din Râm
„Alt om să-l poată-ntrece în dărnicie — nu-i!
„Şi-alt bidiviu mai straşnic în bătaie — nu-i!"
Dar împăratu-acela nu prea voi să creadă:
„Nevrednică scornire, dar n-am nicio dovadă!
„Aş vrea pe armăsarul sireap de spiţă-arabă,
„Hatem, de este darnic, să mi-l trimită-n grabă!"
Un sol isteţ de-ndată plecă spre tribul Tai.
Îl însoţeau şi zece curteni în chip de-alai.
Solia-ajunse unde Hatem şi-avea palatul.
Râvneau puţină tihnă cum apă însetatul.
Hatem întinse masa, un cal tăie în grabă
Şi împărţi zaharuri şi câte o podoabă.
Străinii se culcară. Şi-abia a doua zi
Hatem află de rostul înaltei lor solii.
Cuprins a fost de-dată de zbuciumul căinţii.
Părea că-i beat şi-n palme el îşi înfipse dinţii.
„Să dăinuie-a ta faimă-ndelung, cât veşnicia!
„De ce din prima clipă tu nu ţi-ai spus solia?
Căci pe-armăsaru-acela fără de-asemănare,
„ca să-mplinesc ospăţul, îl pusei la frigare.
„Temându-mă de ploaie sau de vreo vijelie,
„eu nu-l lâsam să pască cu-ntreaga herghelie.
„Şi cum n-aveam în preajmă nici urmă de vânat,
„l-am scos pe loc afară din grajd şi l-am tăiat".
vezi mai multe poezii de: Saadi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.