Pilduiri
Profetu-i ca un soare iar sfântu-i ca şi luna.
Se întâlnesc când Domnul pe frunţi le-a pus cununa.
Străluce profeţiâ-n a ei desăvârşire.
Sfinţenia-i apare căci nu e-o tăinuire.
A sfântului sfinţenie nu trebui să se vadă.
Profetul şi-o arată şi-o-aduce drept dovadă.
Pornind drumeţul de la „Pe-Allah de-L vei iubi"
ajunge la lăcaşul „Allah te va-ndrăgi".
Şi în lăcaşu-acesta de taină, Cel Divin,
iubindu-l, îl absoarbe atuncea pe deplin.
El pân-la capăt drumul acest l-a străbătut,
când şi-a unit sfârşitul cu al său început.
Desăvârşit e omul ce din desăvârşire
se poartă ca şi sclavul, dând lumii pilduire.
De străbătut-a drumul cel fără de prihană
pe creştet Domnu-i pune-a califului coroană.
Mort pentru sine însuşi, el se înveşniceşte
când iarăşi cu-nceputul sfârşitul şi-l uneşte.
Din Legile Credinţei îşi ţese-al său veşmânt.
Lăuntrul său devine-atunci Calea spre Cel Sfânt.
Pătrunsă de-Adevărul etern e-a sa fiinţă.
Pricepe tot ce se-află-ntre crez şi necredinţă.
Doar cu virtuţi înalte-nzestrată e-a sa fire.
Vestit e pentru cele ce ştie şi smerire.
Sunt toate-n el. De toate el s-a desprins deplin,
şi-l ţine-ascuns cu totul al Tainei baldachin.
vezi mai multe poezii de: Şabestari
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.