Mă feream de șuncă, de șorici cu unt sărat,
să nu se adune pe șolduri,
sau prin alte locuri
care nu ar fi scăpat de vederea ascuțită a vânătorului
de frumos
și nu gustam decât din ședința foto a privirii
care își cântărește greutatea și adâncimea.
Ca o căprioară cu ochii de catifea,
am ascultat glasul pământului care îmi mărturisea despre setea de înverzire.
Regină a pelerinelor și a rochiilor care înveșmântau în povești tăcerea,
am cuibărit în cântece roșul obrajilor, rujul înserării.
Am jucat șah în raza abajurului care troienea gândul.
Se proiectau fantomatic pozele întâlnirilor cu resortul tuturor pașilor.
Le văd și acum, cârduri,
cum își plimbă pantofii direct în inima clipelor,
testând când cu o tăcere,
când cu o împingere, la marginea orașului, atingerea punctelor cardinale ale privirii.
Am pus în balanță pașii spre stânga și spre dreapta,
urmărind direcția
prin care ajung la mine,
cea care își întâlnește rostul dincolo de Casa Seciu sau de alt popas.
Mistreți, cerbi, ciute, ciocârlii,
se ascund încă în pădurea în care, urmărind coaja copacilor, îmi continui drumul,
pipăindu-l cu inima.
Șah! (4.11.2025)
vezi mai multe poezii de: iulia.dragomir
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.