Din iazuri suie nori fericiți;
se va termina și focul aerului
din inima nemișcată.
Scumpă tinerețe; e târziu.
Dar pot iubi tot ce e pe pământ
în lumina de ceruri în bezna vântului;
și, pe orice înfățișare, femeia
care mi-a venit nu de multă vreme,
în al cărei râs mă oglindeam,
el cerea iubire, tânăra-i sănătate.
Atât de singur, îmi povesteam
numere din pierduta avuție, și zile,
și, strălucitoare în zori de altădată,
ape de păduri și ierburi.
În insula moartă,
părăsit de orice inimă
care-mi auzea glasul,
pot să rămân zidit de viu.
Traducere Ilie Constantin
vezi mai multe poezii de: Salvatore Quasimodo