Se-ascund două milenii prin unghere,
Iar bolta își rotește zodiacul,
Și zilele, și nopțile, și veacul
Prin lung neant de timpuri efemere.
Istoria și-ascute vocea-n piatra
Din țara cu cărări crepusculare,
Acolo unde,-n vaste sanctuare,
Își ține Sarmizegetusa vatra.
Se văd războinici pe crenelul zării
Și,-n greul întuneric al privirii,
Ei dăltuiesc columna nălucirii
Pe cumpăna înaltă-a depărtării.
Peste păduri, un glas de luptă țipă,
Coboară din văzduhuri o săgeată,
Dar pala frunte-a serii e brăzdată
De țâșnitura vârfului de-aripă.
Se-aprind lumini de cântec pe muscel
Și-un Decebal, cu pletele cărunte,
A răsărit cu turmele din munte,
Sau, poate, muntele-a crescut din el.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.