ne-am vorbit cu gesturi
într-o limbă pe care doar ochiul o înțelegea,
iar tăcerile dintre noi
erau muzică spartă de plecări prea grăbite.
ți-am crescut în priviri
ca un cer care nu mai știe
unde se termină norii
și-am uitat că iubirea doare
doar când cineva nu mai vine.
ai lăsat urme pe pereții gândurilor mele,
ca și cum ai fi plecat puțin –
doar să iei aer –
dar între timp, aerul s-a răcit.
și-acum, cine va mai zbura cu inima noastră?
cine o va purta prin vis
ca pe-o scrisoare nesfârșită,
fără timbru, fără adresă,
doar cu dorul ca sigiliu?
am tăcut în fața plecării tale
cum tace o mare când se retrage –
nu din frică,
ci din rușinea
că a iubit prea mult țărmul.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.