Privim în sus, credem sublim
Că Domnul stă şi ne aşteaptă
Ne facem poate că iubim
Dar mintea este pe o treaptă,
Pe care trupul o dezbină
Pe care sufletul o cheamă
Pe care prinde doar rugină
Pe care visul o destramă.
Privim în jos, mai cu nădejde
Că sunt ai noştri şi ne înţeleg
Ne ducem amintirile în mreje
Dar trebuie să mai desleg,
El trupul de amarul clipei
El sufletul fără odihnă
El gândul de fiorul stipei
El amalgamul ce nu ne dă tihnă.
Credem în tot, apoi nimicul
Ne lasă a găsi el golul
Sedăm cu calm mereu el stihul
Şi ea speranţa fără de ocol.
Nu mai privi în depărtare
El tristul îţi este prieten
Te lasă singur către desfătare
Uitând curând şi ultimul refren,
Al duhului ce e de taină
Deşi nu cred cei mulţi în el
Se joacă vorbele fără de haină
Iar gândul este tot rebel.
Nu vă încredeţi în cuvinte
Pe care unii le rostesc
Sunt doar ofrande şi sunt oseminte
Pentru cei snobi, ce nu gândesc.
vezi mai multe poezii de: Pitagora
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.