Februarie deschide ultimul răvaș al iernii,
Răscitit cu vocea-naltă a vântoasei destrămate
De stiletele răcorii și de ramuri rășchirate
Care freamătă-n vâltoarea unei tainice vecernii.
Umbra înserării cată uimitoarele iluzii
Din a norilor poveste, le răsfiră și le strânge,
Iar amurgul spală ceața cu cascadele-i de sânge
Și dă strălucirea clipei colosalelor transfuzii.
Pe la geamurile mate, stalactite din cristale
Stau încremenite-n sine și-ntr-o mare de tăcere.
Hornurile suflă fumuri care trec, ca o părere,
Peste luna apărută din adâncuri siderale.
Făurar al elegiei, februarie descântă
Copca apei înghețate cu bobi auriți de stele
Și înfige în materii gerul, până la plăsele,
Argintează răsuflarea cu o promoroacă sfântă.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.