Când a murit mama mea,
am luat pentru prima dată contact cu hăul,
dar eram prea copil
ca să-mi închipui cât e de adânc
și de rece și de negru.
Când a murit tatăl meu,
hăul m-a înconjurat, lăsându-mă să văd cum e să respiri fără să respiri,
în dimineți și amiezi ce de multe ori sunt nopți strecurate după pupilele în care
lacrima devine iriși.
Când sora mea a plecat, hăul mi-a arătat adâncul
și dinții cu care mușcă din liniște, din râs, din viață
și mi-a mai arătat ceva:
că nu există drumuri înapoi,
că totul în spate se șterge
și nu mai poți fi cum ai fost,
că îți lipsesc bucăți de inimă.
Poți doar merge șchiop,
cu locuri goale prin care bate vântul
și ustură ca și când ai turna spirt
pe o rană adâncă până la os.
Și dacă te uiți prin rupturile sufletului
cu ochii închiși,
nu vezi decât durerea rânjind
ca un clovn la circ
și colorându-ți camerele inimii după placul ei,
știindu-se acolo proprietar.
Și totuși pășești prin lume,
ducându-le cu tine pe toate,
ascunse în buzunarul de la piept,
sub parfumul unei flori
culese în copilărie.
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.