De mult am strâns în adâncimea firii
Preasfântul înțeles, de nepătruns,
Dorit de toți, nicicând îndeajuns -
Semințele de foc ale iubirii.
Seninul nu-i senin fără de soare.
Și-atunci, din miezul sufletului meu,
M-am tot luptat, cu buzdugan de zmeu,
Pentru-a avea în ochi a lui splendoare.
Mirată de sublim, într-o cetate,
Cu inima pășit-am peste prag
Și am ales cu ea ce mi-a fost drag,
Zvâcnindă, în sfârșit, a libertate.
Ah! Câtă bucurie și furtună,
Cât chef de înflorire și câți țepi,
Cât nerv de salt al cailor sirepi
Și cât de fin alunecuș pe strună!
Cât zbucium și-ncălcare de canoane,
Balans între un vis și un coșmar,
Cupola lumii oferită-n dar,
Cuprinsă între brațele șoimane!
Abia acum, din astă torță vie
Cu vâlvătaia fără de sfârșit,
Eu știu că n-am ales deloc greșit
Și că lumina ei mi-e dată mie.
Nu mă-ndoiesc de fapte și cuvinte,
De-albastrele secunde care trec
Și fără-napoiere mă petrec
Spre cel mai dulce "Mergi tot înainte!".
Ador făptura care-mi dă privirii
Împărăția unui clar ceresc,
Iar inimii, pământu-n care cresc
Semințele de foc ale iubirii!
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.