În ceasul greu, doar lampa stă cu mine,
Îmi spune locul, gândul dus de vânt
Și cum răsar ca sute de suspine
Mici floricele-n iarbă, din pământ.
Și cum dispar, o mătură le paște
Și visul curge sângele în trup
Și moare iar, și iar renaște,
Și toate-n el se înnoadă și se rup.
Și firul meu îl văd în răsucire,
Sunt marionetă, văd că este tras
Și simt că merg, așa, în rătăcire,
Sau spânzurat de mine am rămas.
Mai trage-un pic și iar sunt în mișcare,
Mai râzi puțin, văd sfoara cum s-a tras,
O coborâre, încă o urcare,
Sunt scos din joc, e ultimul meu pas.
vezi mai multe poezii de: Sesto Pals
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
!
narcispurice
luni, 10 mai 2021