Purtăm în piept icoane și altare,
Ce nu-și găsesc sfințenia-n cuvinte:
Iubirea de soție, de părinte,
De mâna ce-ți aduce alinare,
De glia unde-au adormit străbunii,
Dar cu-al ei rod ne ospătează pruncii...
Vor fi mereu, pân' la sfârșitul lumii,
Eternul nostru dor, cât viața stâncii.
Descalță-te și-îngenunchează-n fața
Acestor vii columne de lumină,
Minunății ce-întruchipează viața
Și cresc adânc a noastră rădăcină!
Noi nu suntem doar lut peste ciolane,
Avem în trup dumnezeiască torță
Ce, pentru-aceste veșnice icoane,
Ne dă respect, și dragoste, și forță.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.