Aș vrea să-mi ascult tăcerea,
dar urechile mi-au amorțit,
înecate în plânsul aproape isteric al gâzelor,
un cor fără dirijor —
nebunie a nopții care nu se mai sfârșește.
Aș vrea să-mi alin durerea,
dar pragul meu e ocupat —
ipohondri cu palmele întinse,
cu boli imaginare,
cu răni care cer nume și pansament,
și eu, fără mine,
mă aud pe dinăuntru cum nu mai sunt,
nu mai știu dacă durerea mea mai are unde să doară —
învăț să le alin pe ale lor.
Aș vrea să-mi termin poeziile,
dar foile se subțiază,
se retrag tăcut,
ca și cum le-ar chema înapoi
copacii din care s-au născut —
o pădure care își recuperează gândurile.
Și atunci,
întins sub un cer plin de stele,
mă las pradă uitării,
mă visez călător,
pasager într-un tren fără întoarcere,
alunecând printre constelații,
spre ceva mai vechi decât dorul,
spre ceva mai liniștit decât mine —
spre Carul Mare.
vezi mai multe poezii de: Tipsie1975
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.