Chiar dacă evadăm unul din altul, lumea nu a fost zidită pentru singurătatea jumătăților.
Ne prefacem întregi, în timp ce fiecare pas cioplește lipsa noastră în trunchiul celuilalt.
Ne risipim în lucruri trecătoare,
ca și cum am putea mitui timpul,
cerând încă o zi,
încă o victorie.
Dacă ar fi să-mi desenez visele pe o pânză, n-aș ști ce culori să aleg.
Poate negrul — adânc și tăcut, ca o noapte care și-a pierdut stelele.
Te-am așteptat o viață întreagă, în zadar,
Te-am regăsit când ai plecat – ce trist coșmar!
Pe noptieră, chipul tău a încremenit,
Iar în odaie totul pare împietrit.
În orașul în care nimeni nu mai visa, ferestrele se deschideau doar din obișnuință, iar diminețile veneau la serviciu ca niște funcționari obosiți.
Pe bulevardul principal, Dumnezeu era contabil.
Visele mele poartă dalbe plete
Și își caută, discrete, un azil,
Iar eu, scriind de răni și de regrete,
Le-am condamnat se pare la exil.
În tăcerea dintre două ecouri,
teoria haosului își rescrie gândurile.
Nu produce furtuni.
Doar mută un fir de sens
Mi-am luat bilet doar dus și am plecat.
Orașul dispăruse dintr-odată,
iar eu, cu pas grăbit și apăsat,
n-am vrut în urmă să privesc vreodată.
Aș vrea să-mi ascult tăcerea,
dar urechile mi-au amorțit,
înecate în plânsul aproape isteric al gâzelor,
un cor fără dirijor —
Nebunul n-are voie să vorbească.
Nebunul e nebun.
Nebunul n-are voie să gândească.