Singurătate
Cât cerul milostiv s-a îndurat
Sub slava lui întreg a mă primi
Mi-a fost, atât, pe lume dat
Alăturea de suferinzi trăi.
Purtat-am, robit de-nduioșare,
A suferinței lor gigantică povară
Cea mai firească condamnare
Răsplata cea fatală.
De maladii grozave hăituiți
Zdrobiți de-al țării dor
Sau inși cu fericire amăgiți
În ochii tuturora vise mor.
Între atâtea jeluiri aprinse
De groaza uneia umanitatea
Speranței candela i-o stinse
Nu e durere ca singurătatea.
Bolnavii toți și-acceptă chinul
Primesc a suferi de toate
Orice dar nu surghiunul
Orice dar nu singurătate.
vezi mai multe poezii de: Florin Pindaru
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Un poem plin de sensibilitate. Mi-a plăcut!
marinela
miercuri, 06 aprilie 2016