Dintotdeauna au existat cuvinte
ce ți-au vorbit în locul meu
dar nebăgate-n seamă
au adormit cuminți în umbra lungă-a așteptării.
Ai ști să îți lipești urechea
de-acest pământ al lor
și să le-asculți fărâma de-nțeles?
Simți-vei cum miroase-a primăvară
până-n departele adâncurilor vii
unde tresar și cresc în liniște dorite rădăcini?
Privește cum te cuprind de gleznă iar și iară
cu calma claritate a iubirii!
Cu fericirea că le-ai călcat ecoul
și le-ai deschis toți ochii înspre tine...
Nimic din ce-i iluzie a vieții
n-ar sta sub bolta vetrei lor
ci te-ar striga cu patima galopului prin vânt
până-ar ajunge-n cetatea cuvintelor
pe care nu mi le arăți.
Abia acolo ți-ar șopti c-au obosit de-atâta căutare.
Și te-ar iubi...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.