Cum grația dă naștere privirii
Gândul dorinței, trupul desfătării,
Tot astfel și spectacolul splendorii
În sufletul cuprins de dor, iubirii.
La ce folos, când boarea despărțirii
Perfid adie și adună norii
Întunecați și jalnici ai trădării,
Anticipând momentul umilirii?
De flacăra disprețului de sine
Și-a remușcării-atotmistuitoare,
Ce m-a cuprins încetul cu încetul,
Cine mă scapă, glorios, și cine,
Prin gesturi, versuri, rime salvatoare,
Vindecă rana, dacă nu sonetul?
vezi mai multe poezii de: advas
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.