Încet, cu mâini fierbinți pe moliciuni,
Ce unduiau, pe sub veșmânt, coline,
Reînvia, din șoapte,-adânci suspine
Și deștepta pe trupul ei minuni.
Trecea cu mlădieri, de doruri pline,
Peste hotarul vreunei sfiiciuni,
Departe de lumești deșertăciuni
Și cucerea din nou ce-i aparține.
Lăsa o adiere de sărut
Pe albul unui braț, marmoreean.
Topit de caldul clipei, s-a pierdut
În larg abisul marelui elan
De a gusta din tot ce-i străbătut
De drag, de-adevărat, de pământean.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.