A câta iubire,
ar mai fi strigată,
de zâmbetul tau,
de început de lume,
în care m-am regasit,
pribeag si neîncrezator,
de mine însumi?
Care suflet ar mai putea zburda,
dincolo de aripile mele,
de înger pararsit,
în cochilia scoicii,
timpului tau?
Si atunci am încercat sa mor,
de mine însumi,
înotând în oceanul iubirii,
Marelui Vindecator,
de noi,
Însine,
cei morti
atât de demult de noi,
încât am devenit un cimitir
de sperante,
ale aleii necuvintelor însirate,
la capat de drum,
al Destinului nostru....
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.