Nu te-am întrebat niciodată,
de ce ai spart cu atâta râvnă,
Adevărul Iubirii,
de cimentul rece,
al Întrebărilor,
transformându-l,
în nenumărate cioburi tăioase,
de Priviri,
prin care ne rănim Cuvintele,
atunci când întâmplător,
călcăm prin ele,
fără să fim anunțați,
de către Viitorul,
ce ne strivește cu Singurătatea
Zilelor fără adăpost,
prin care ne ducem,
Nesiguranța și Neliniștea,
atâtor flăcări de Clipe,
care se sting neanunțate de Nimeni,
pe țărmurile roase de Disperare,
ale Așteptărilor,
unicele care ne-au mai rămas,
alături de Destinul,
ce nu mai știe încotro să meargă.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.