Atunci când Speranțele,
au crezut că și-au redescoperit,
Umbrele Amintirilor din Viitor,
care se răsfirau,
peste Fantomele Cuvintelor,
pe care ni le-am rostit,
pe Steaua Nemuririi,
Luminii Divine,
de unde am căzut,
în brațele perfide ale Întrupării,
din Depresia Absurdului,
de fapt au confundat,
cu ele,
Lacrimile de Vânt,
ale Disperării,
care ne bântuie,
Zilele fără adăpost,
cu Singurătatea de noi înșine.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.