N-am înțeles niciodată,
până acum,
de ce Fântânile Disperării,
au secat,
iar Speranțele Străinului Subconștient,
sunt în Extaz,
odată ce cănile de pustiu,
ale Sângelui atâtor Gene defecte,
ale Străbunilor,
Păcatelor Originare,
zac însetate,
alături de Cumpenele mari și putrezite,
ale Vremurilor,
ce stau încleștate,
fără să se mai încline,
către o parte sau alta,
până când o Eternitate de Clipă,
a trecut sfioasă pe lângă mine,
traversând Ochii tăi de Cer,
Iubire,
fără ca să mai fie ucisă,
de Timpul care abia aștepta,
să ne mai dăruiască,
încă o frântură din Moartea,
ce oricum ne aștepta tăcută,
la colțul străzii Pustiului,
Nimănui.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.