Vorbe înecate-n Inimi de Vânt,
sunt duse,
odată cu stelele căzătoare,
ale Viitorului,
spre Moartea din noi înșine,
unde porțile masive ale Uitării,
se deschid lacome,
Eternităților de Clipe,
pe care le-am conștientizat,
undeva-cândva,
ca aparținând,
Sfințeniei Iubirii,
la tălpile căreia,
ne-au îngenuncheat Visele,
transformate acum,
în Coșmarurile unei Lumi,
a Absurdului,
din care nu luăm cu noi,
nimic altceva,
decât un pumn de Deșertăciune.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.