Atât de mult ne-au înstrăinat,
Depresiile Absurdului Carismatic,
de propriul nostru Sine,
încât Non-Sensurile Existenței,
au găsit în Moarte,
unicul salvator,
al Iluziei Fericirii,
ce s-a ridicat,
pe soclul de fum,
al Umbrelor,
pline cu Vise deșarte,
prelinse printre degetele,
Lacrimilor de Vânt,
ale Inimilor de Pustiu,
în brațele cărora,
ni se înalță semeață,
Ierarhia Disperării,
care-și poartă Durerea,
prin Zilele fără adpost,
ale Frământărilor noastre,
ce traversează,
Zebra Binelui și Răului,
prin locul nepermis,
al Speranțelor,
unde sunt ucise,
de roțile de plumb,
ale Timpului neiertător,
care se îndreaptă în viteză,
spre Nicăieri.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.