Beți de atâtea căni de pustiu,
sorbite de Clipele ce ne părăsesc,
Eternitatea,
Absurdului și Deșertăciunii,
ne pierdem,
în Indiferența,
care ne-a înecat Destinul,
lăsându-ne batjocoritor,
să sperăm în zadar,
la țărmurile Iubirii,
care se pierd,
dincolo de Orizontul,
Privirii tale,
al cărei Plumb,
nu reușesc să-l înlătur,
din Ochii unei Lacrimi,
a Cuvântului,
pe care ni l-a rostit,
undeva-cândva,
Lumina Divină,
înainte de a ne naște,
și pe care acum,
nici unul dintre noi,
nu îl mai putem înțelege.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.