Transpirații reci,
ce-au refuzat să devină,
evlavioase și umile,
sub Tălpile nemiloase și tăioase,
ale Uitării,
din care Disperarea,
vrea să-și sculpteze,
dintotdeauna,
un talisman,
al Indiferenței,
fără însă a reuși vreodată,
să-l atârne la pieptul,
Destinului nostru,
ce-abia mai reușește să respire,
strivit de Pașii Nimănui,
care ne-au mai rămas,
să-i încălțăm,
crezând că ne vor duce înapoi,
spre Iubirea pierdută,
pe Orizonturile pustii și reci,
din noi înșine.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin