Ne naștem atât de singuri,
pe tărâmurile acestor Iluzii ale Morții,
încât până și Cunoașterea se înfioară,
știind că va trebui într-o zi să ne arate,
cât de ușor putem să ne înecăm,
cu mărul trupului ei,
mușcat de dinții unui Timp,
al Deșertăciunilor,
în care ne vom sufoca,
într-atât de mult,
încât până și Adevărul ni se va părea,
la fel de iluzoriu și zgârcit,
cu propriile noastre Vise,
precum Iubirea,
care a ajuns să se sinucidă,
spânzurându-se cu funia,
împletită din trupul Fericirii,
înfășurată strâns,
în jurul gâtului ultimelor Speranțe,
vândute la suprapreț,
prin catedralele Sufletelor noastre,
pe zidurile cărora încă atârnă,
icoanele grele ale Amintirilor.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.