Rădăcini disperate,
sparg asfaltul negru și greu,
al Zilelor fără adăpost,
în care ne locuiesc Clipele istovite,
ale Deșertăciunii de a exista,
doar pentru o fărâmă de Simțire,
pe care să o soarbă,
Moartea salvatoare,
din Ochii pustii de Cer,
ai Sufletelor noastre istovite,
de atâtea săpat,
prin stânca impersonală a Conștiinței,
pentru a scoate la suprafața,
Absurdului acestei Lumi,
din Disperarea care ne macină,
Amintirile Viitorului,
Ideile Lacrimilor de Plumb,
ale Iluziilor Vieții și Morții.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.