Oricât de mult mi-aș dori,
să cuprind Nemărginirea Ochilor tăi,
simt că mă înec,
în adâncurile fără de sfârșit,
ale Absurdului,
ale cărui valuri,
îmi lovesc stâncile sufletului,
întemnițat într-o Lume,
a cărei Destin,
ne-a vândut Iluziilor Morții,
pentru totdeauna,
pe taraba prăfuită de Clipe,
a unei Iubiri,
care a fost forțată de către Dumnezeu,
să ne uite,
primind în schimb,
mărul otrăvit al Cunoașterii,
din care să muște cu nesaț,
Durerea și Disperarea,
unei Existențe,
pe care niciunul dintre noi,
nu ne-am fi dorit-o astfel,
vreodată.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.