Nici unul dintre noi,
nu puteam înțelege,
ce anume ne-a determinat,
să luăm câte o piatră a Disperării,
grea și tăioasă,
pe care să o aruncăm,
cu atâta putere,
în Ferestrele Cuvintelor,
Sfințeniei unei Iubiri,
încât să le spargem pe toate,
dintr-o singură Privire,
lăsând în urma lor,
doar cioburi de Vise,
ce-au devenit atât de ascuțite,
încât toate Clipele,
care au călcat pe ele,
s-au rănit atât de grav,
că nici unul dintre Orizonturile,
ce au sosit să le salveze,
nu au mai reușit să facă nimic altceva,
decât să le constate decesul,
și să se păteze,
cu Sângele lor trist,
care se scurgea în valuri,
prin venele Singurătății de noi înșine.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.