Nu mă plânge Piatră,
că am să te sculptez în formă de Inimă,
și am să te arunc,
în pieptul însângerat al Orizontului,
unui Apus,
din Cuvântul care ne-a clădit Durerea,
pe care să o conștientizăm,
în această Lume a Deșertăciunii,
ca fiind Viață și nu Iluzie.
Strivește-mă Cerule,
cu Depărtările tale rebele,
ce-mi devin atât de grele azi,
când până și Gândurile,
abia mi se mai pot deplasa,
pe buzele uscate și reci,
mereu încleștate,
ale Viselor,
ce nu mai au nimic să ne spună.
Lovește-mă Amintire,
cu pălmile tale de Ceață,
până când mă voi trezi,
din mine însumi,
pentru a te putea îmbrățișa,
dansând împreună,
alături de Uitarea,
adusă de Moarte,
la botezul de sfârșit de Simțire,
al Lacrimii,
din care ne-am născut,
Urma,
îmbrăcată de Amnezia înfrigurată,
căreia îi este teamă,
să nu se îmbolnăvească,
printre ruinele sufletelor noastre,
înghețate pentru totdeauna,
de iarna Singurătății.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.