Până și Apusurile răstignite,
pe Orizonturile pustii și însingurate,
se mistuie în flăcările Amintirii tale,
Iubire,
ce arde întregul Univers al Stelei,
care ne-a făcut să ne întâlnim,
pe razele strălucitoare ale Destinului ei,
gata să ne poarte,
către Nesfârșirea pe care o regăseam,
în Ochii de Jar,
ai Inimilor noastre,
dacă nu am fi căzut,
în Oceanul rece al Creației,
Iluziilor Vieții și Morții,
unde am rămas încleștați,
cu palmele Nemuririi înghețate,
pe Obrajii,
căzuți în Absurdul unei Dureri,
a Deșertăciunii unei Singurătăți,
pe care trebuie să o împărțim,
cu Privirile pierdute,
ale Disperării,
din Sufletele noastre.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.