Atunci când mi-am atins,
fruntea Inimii de Cer,
a Cuvântului Creației,
de Zidurile întunecate,
ale Despărțirii de tine,
Iubire,
și am rămas neclintit,
simțind răceala acestora,
cum se prăbușește,
peste respirația Sufletului,
a tot ce putea însemna Simțire,
într-o Lume,
pe care aș fi reclădit-o,
numai pentru tine,
mai frumoasă și sinceră,
rugându-mă fierbinte,
la Focul Sacru al Adevărului,
care să ne aprindă,
pentru totdeauna,
Lumina Divină a Nemuririi,
unei Iubiri,
alături de care,
să devenim o singură stea,
care să lumineze,
Întunericul Uitării.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.