Niciodată n-aș reuși să mor,
decât,
înveșmântat în Cuvintele tale,
Iubire,
Conștient că-n Inimile lor,
se va așterne Pustiul,
Absurdului acestui Destin,
al Lumii,
ce nu a fost niciodată a noastră,
fiind îndatorată întru totul,
Morții de noi înșine,
care l-a avut mereu,
pe Dumnezeu,
alături de ea,
fără ca să aflăm vreodată,
de ce?,
chiar și când ne înecam,
cu Florile de Lacrimi,
prin Catedralele impunătoare,
ale Rugăciunilor,
pe care le așterneam,
la tălpile Icoanei Voinței Lui.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.