Atât de târziu,
în noi înșine,
încă mai e o vară,
ce-și dă ultimele suflări,
frunzelor ruginite,
ale unui Trecut,
pe care nici una,
dintre Privirile Cuvintelor,
nu l-ar putea înțelege,
atunci când își declină,
propria noastră Iubire,
unui Timp al Nimănui,
din care niciun strop,
de Lumină Divină,
căzută din Ploaia de Stele,
a Iubirii,
nu va mai da viață,
țărânii Amintirilor,
ce vor seca,
până când se vor pierde pe sine,
în albia rămasă fără nume,
unde cândva curgea,
plină de strălucire,
propria noastră Fericire,
condusă cu atât de multă pasiune,
de malurile îmbrățișărilor.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.